Care este rostul unui hypercar de câteva milioane de euro, capabil să atingă 100 km/h în mai puțin de 2 secunde? Pentru că dacă principalul argument al acestori monștri e plăcerea la volan, nimeni nu are nevoie de atâta putere…
Experiența din Alpii austrieci un Porsche 356 Speedster mi-a readus în minte o veche dilemă pe care o am cu mașinile supersport: la ce sunt bune? Cine are nevoie de atât de multă putere, de sisteme complexe de control al tracțiunii, de diferențiale inteligente și de vectorizarea cuplului la roți, de aerodinamică activă și de aripi și deflectoare care îți permit să parcurgi virajele cu viteze amețitoare? Serios acum, cine conduce vreodată aceste supermașini de sute de mii sau chiar milioane de euro la adevăratul lor potențial? Înclin să cred că o foarte mică parte dintre cei care le cumpără, poate chiar niciunul dintre clienți.
Mașinile supersport care rulează pe drumurile publice sunt rapide nu pentru a ajunge cel mai rapid din punctul A în B, ci pentru a oferi senzații tari. Însă conducând acel Porsche din 1958, cu un motor de doar 75 de cai-putere, am avut senzația, măcar pentru câteva clipe, că nimeni, nicăieri, nu ar avea nevoie de mai mult pentru a se simți bine. În primul rând pentru că era o mașină ușoară, cu suspensii moi, care urmăreau drumul așa cum este el în orice loc de pe planetă – imperfect. Pentru că avea o direcție neasistată, fără bruiaje de la vreun sistem de propulsie care să acționeze roțile din față, fără niciun motor care să vibreze sau să atârne greu deasupra lor. O direcție pură, vie, simplă, chintesențială, care te face să zâmbești de fiecare dată când miști de volan. Iar rețeta de vis continuă și cu celelalte comenzi. Un schimbător lung, cu o nucă mică în capăt, prin care se simțeau vibrațiile motorului, care te bine dispune la fiecare schimbare de treaptă. Nu e cel mai precis din lume, dar nici nu ai cum să te încurci când cutia are doar patru rapoarte. O accelerație sensibilă dar analogică, cum doar mașinile care își hrănesc motoarele prin carburatoare pot avea. Habitaclu deschis, care te lasă să vezi, să auzi și să simți totul. Nu oferă cea mai bună poziție la volan, dar te adaptezi, e parte din poveste. Pentru că mașina asta cere muncă pentru a-i exploata performanțele. Tocmai pentru că nu are mută putere, dar și pentru că motorul atârnă greu în spate. Însă și satisfacțiile sunt pe măsură când reușești să o strunești și să o stăpânești.
Colin Chapman avea un moto: „simplifică, apoi adaugă ușurime”. Pentru că nimic nu oferă mai multă plăcere decât o mașină ușoară. În plus, este iertătoare când faci greșeli, pentru că mult mai ușor este să recapeți controlul unor sute de kilograme decât atunci când încep să alunece câteva tone către bălării. Însă supermașinile moderne încearcă să fie mai mult de-atât. Vor să fie bune la toate, vor să ofere și confort, și comenzi asistate, și sisteme de siguranță. De fapt, nici nu contează dacă vor sau nu, doar că acestea sunt normele actuale – fie reglementate, fie pur și simplu la modă. Însă cum ar fi dacă producătorii ar investi toată energia pe care o bagă în motoare și sisteme menite să te facă să pari mai bun decât ești, în tehnologii menite să facă mașinile mai ușoare, mai simple și mai… adevărate? Cum ar fi dacă în loc să le facă rapide, doar te-ar implica mai mult în procesul de conducere, oferindu-ți plăcere la viteze mai normale. Pentru că plăcerea nu vine din cât de rapid ești, ci din cât de repede simți că mergi!
