Se spune că legea ar trebui să fie la fel pentru toți. Însă nu toți suntem la fel, iar o taxarea pe proprietate a mașinilor vechi este pur și simplu nedreaptă…
În calitate de pasionat de automobile, am o problemă cu modalitățile prin care guvernanții noștri speră să încurajeze înnoirea parcului auto. Pentru că toate proiectele legislative prevăd o taxare usturătoare pentru mașinile vechi, în funcție de vârstă și de norma de poluare. Dar și stimulente suplimentare pentru cei dispuși să-și caseze mașinile, care să compenseze valoarea pe care acestea încă o mai au în unele cazuri. Toate bune și frumoase, dar nu înțeleg un lucru: de ce ar trebui să plătească cineva o taxă mai mare doar pentru că deține o mașină veche?
Să luăm exemplul meu: conduc un Peugeot 406 produs în anul 2000. Și îl conduc tocmai de când mi-am luat permisul. Însă niciodată prea mult sau prea des – ca idee, din 2006 și până în prezent, mașina a parcurs sub 60.000 de kilometri. Asta înseamnă, în medie, cam 3750 de kilometri pe an. De ce am păstrat atât de mult această mașină? Pentru că merge, pentru că este fiabilă, pentru nu cere decât combustibil, anvelope și revizii de rutină. Dar și pentru că este o mașină care nu mai valorează mare lucru în bani, așa că nu trebuie să-i port de grijă. Mă atinge cineva în parcare? Asta e, se întâmplă. Apare o nouă zgârietură? Eh, de parcă ar fi singura…
OK, poate că eu sunt un caz aparte, care își conduce mașina foarte rar. Însă asta nu înseamnă că sunt de acord să plătesc la fel de mult precum un șofer care parcurge 30.000 km/an. Pur și simplu nu poluăm la fel de mult și nici nu aglomerăm traficul la fel de des. Pentru că acestea sunt motivele pentru care impunem taxarea, nu?
Și-ar mai fi o discuție: mașinile clasice. Cele care au trecut de 30 ani vechime și se află într-o stare tehnică și estetică excelentă, care le permite să obțină un certificat de vehicul istoric. Cel mai probabil, acestea vor fi exceptate de la plata unei taxe de poluare. Și este și normal așa. Pentru că mașinile de epocă sunt vehicule folosite ocazional, ca o celebrare a istoriei și tradițiilor automobilistice de altădată, iar numărul acestora este oricum infim în raport cu restul vehiculelor din trafic. Însă, așa cum tocmai am spus, pentru a ajunge vehicul istoric, un automobil trebuie să fi împlinit 30 de ani de la data fabricației. Iar în cazul în care autoritățile fac tot posibilul ca acesta să fie casat după 10-15 ani și impun taxe prohibitive în cazul în care este păstrat în continuare, șansele ca o mașină să fie păstrată atâta vreme scad dramatic.
Desigur, unele voci vor spune că mașinile de astăzi nu vor mai ajunge vehicule istorice. Și este o viziune îngustă, pentru că peste câteva decenii, copiii zilelor noastre vor simți aceleași emoții văzând o mașină pe care o conducea tată lor când ei erau mici. Și își vor dori una. Măcar pentru a o porni din când în când și a se lăsa pradă amintirilor (presupunând că peste câteva decenii mașinile autonome nu vor mai lăsa loc condusului tradițional pe drumurile publice). Însă, cu o taxare stupidă și o casare la grămadă a tuturor mașinilor vechi, aceste amintirile vor rămâne doar în poze.
