În anii `60, toată America era despre automobile. Mă rog, și despre Războiul Rece și Cursa Spațială, dar toată cultura acelor vremuri era concentrată în jurul automobilului. Și erau vremuri bune din punct de vedere economic. Prețul mediu al unei mașini era de 2.750 de dolari. Galonul de benzină era 31 de cenți. Să te tot plimbi!
Există un capitol din istoria auto americană care pur și simplu mă obsedează. Se întâmpla în 1959, când toți cei trei mari giganți americani, Ford, GM și Chrysler Corp., pregăteau în secret niște mașini așa-zise compacte. Pentru că în prosperitatea anilor `50, mașinile pentru omul de rând aveau peste 5 metri lungime, iar asta lăsase descoperit un segment de piață pe care îl acaparaseră VW Beetle și alte câteva automobile de la micii producători independenți precum Nash, Jaiser-Frazer și Hudson.
A urmat o adevărată ofensivă de noi modele compacte, iar unul s-a remarcat în mod special prin abordarea extrem de neconvențională și revoluționară pentru industria auto americană: Chevrolet Corvair. Brain-child al celebrului inginer american și director al mărcii Chevrolet, Ed Cole, Corvair era un automobil cu dimensiuni compacte, caroserie autoportantă (primul Chevy cu această soluție) și motor boxer cu șase cilindri, răcit cu aer, amplasat în spate. Da, o soluție foarte cunoscută în zilele noastre, însă Porsche 911 era încă la 4 ani în viitor când Corvairul a venit pe lume.
Lansat inițial ca un sedan în patru uși, Corvair a devenit o gamă în sine, ce cuprindea un break, un coupé, un cabriolet, o dubă și un pick-up. Vânzările inițiale nu au fost promițătoare, însă un an mai târziu a venit versiunea Monza – practic o echipare ce cuprindea scaune față individuale (americanii le ziceau bucket seats) și o alură generală mai sportivă. Vânzările au prins avânt, Corvair depășind peste 300.000 de unități vândute în anul 1962 și rămânând acolo și în 1963. Succesul a mai pălit odată cu lansarea Mustang-ului în 1964, model care a fost inspirat tocmai de popularitatea versiunii Monza. Chevrolet a revenit în 1965 cu o nouă generație de Corvair – cu o caroserie redesenată pe care mulți o consideră un etalon de design al acelei perioade – care rezolva și problemele de stabilitate ale predecesorului său, adoptând o punte spate independentă cu brațe duble similară cu cea folosită de Corvette C2.
Însă, în același an, un avocat aflat la început de drum pe nume Ralph Nader, dornic să se facă remarcat, a lansat o carte pe care a intitulat-o „Unsafe at any speed” în care acuza industria auto americană că neglijează tacit siguranța pasagerilor. Iar primul capitol se concentra exclusiv pe problemele de stabilitate ale primei generații de Corvair, prezentând numeroase accidente grave din care au rezultat pierderi de vieți omenești. Cartea a fost un bestseller, iar imaginea mașinii, pătată pentru totdeauna (asta deși mai târziu, în 1972, o comisie guvernamentală a testat un Corvair din prima generație alături de alte mașini ale perioadei, iar concluzia a fost că acesta nu prezintă un comportament periculos). Corvairul nu a fost retras din gamă, dar a fost tras pe linie moartă, iar Chevrolet și-a concentrat eforturile pe un rival direct pentru Mustang, lansat în 1967 sub numele Camaro. 1969 a fost ultimul an pentru Corvair, fiind vândute doar 6000 de unități. Ce poveste tristă, nu-i așa? Dar am eu un final fericit. Pentru că până se va face mașina timpului, eu am reușit să-mi găsesc un Corvair pe-aici pe-aproape și l-am făcut al meu. Va urma.
