Săptămâna trecută am făcut pana prostului. Da, ai citit bine, am rămas fără motorină. Este a doua oară în viață când o pățesc, însă data trecută mi s-a oprit motorul în timp ce stăteam la coadă în benzinărie, așteptând să alimentez. Am avut noroc. Și motivele pentru care am ajuns în această situație sunt diferite. În 2007 eram încă elev în clasa a XII-a, iar dorința mea de a mă plimba cu mașina depășea bugetul de combustibil acoperit de alocație, așa că mergeam frecvent cu becul indicatorului de motorină aprins. Săptămâna trecută, mă ambiționasem să merg 900 km cu un plin. În oraș. Cu o mașină veche de 21 de ani. Și-am rămas în pană după 899 kilometri parcurși de la ultima alimentare.
Am o plăcere deosebită să forțez limitele. Să testez, să văd cum și cât merge. Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care m-am făcut jurnalist auto. Până la urmă, de-asta suntem noi aici, nu? Să testăm, pentru ca utilizatorul final să știe pe ce se bazează. Și-am obținut multe rezultate spectaculoase. Mustang V8 cu consum de 5,2 l/100 km (în regim extraurban, evident), BMW M5 cu consum de 6,5 l/100 km, dar și Dacia Sandero 1.0 TCe cu consum de 11 l/100 km. Tot extraurban, atenție! Și nu, nu am condus cu viteză, ci pur și simplu… ineficient. Cât mai ineficient.
Țin minte la un moment dat că am încercat să traversez Transbaiul, un drum forestier/montan neasfaltat, cu un SUV. Era prin aprilie sau mai, iar pe măsură ce am urcat, am dat de niște noroaie din ce în ce mai adânci. Dar am continuat să merg, până când un munte de zăpadă așezat peste drum m-a făcut să fac cale întoarsă. Prin aceleași noroaie adânci. Cu anvelope de stradă. Iar SUV-ul nu era nici măcar un Duster, ci un soft-roader bun doar la urcat borduri.
Altădată am urcat spre Transbucegi iarna. Eram pe la începuturile mele în presă și nu știam foarte multe lucruri despre… nimic. Țin minte că eram cu un alt SUV, de această dată unul premium. Și-am urcat pe drumul înzăpezit până când mașina a rămas suspendată. Pe lângă faptul că am coborât șase kilometri pe jos până la un hotel pentru a împrumuta o lopată, după care am urcat iar, tot pe jos, până la locul în care rămăsesem împotmolit, distracția a continuat și după ce am reușit să scot mașina din înfundătură. Pentru că a urmat încă o coborâre de șase kilometri, cu spatele, pentru că drumul era prea îngust să întorc, iar stratul bogat de zăpadă ascundea și șanțurile de pe laterale, așa că nu știam până unde pot să calc cu roțile. A fost o coborâre tensionată, însă de-atunci am învățat să merg cu spatele oricât, oriunde.
Revenind la dorința mea de a merge cât mai mult cu un plin de combustibil, nu pot uita o întâmplare din 2015, pe când scriam la Auto Bild. Eram cu colegul meu Cornel, pe o autostradă din Germania, într-un Opel Astra Sedan, cu care ne întorceam de la Salonul Auto de la Paris. Țin minte că era trecut de miezul nopții, trecuserăm pe lângă mai multe benzinării, însă nu alimentasem la niciuna pentru că nu era încă becul aprins în bord. Iar când s-a aprins, surpriză: cea mai apropiată benzinărie nu era pe autostradă, ci într-un sat din împrejurimi. Am deviat așadar de la traseu doar ca să aflăm că stația nu era non-stop. Cu ultimii vapori de motorină, am ajuns la următoarea benzinărie de pe autostradă, aflată la vreo 60 km mai în față. Iar pe când mă târam către ea cu 80 km/h, în timp ce treceau mașini cu viteză mult mai mare pe lângă noi, îl aud pe Cornel spunându-mi: „vezi, mă? Ăia puteam fi noi, dar ție ți-a plăcut să testezi…”. Și culmea, nu m-am învățat minte. Încă testez.
