Îmi amintesc și acum prima dată când am văzut un Daewoo Espero pe stradă, undeva prin ’96-’97. Era o apariție cel puțin ciudată. Față de Cielo, care, cu mintea mea de atunci, mi se părea mult mai fițos și mai modern, Espero efectiv mă nedumerea. Mai ales că nu avea o grilă a radiatorului clasică între faruri! Botul acela plin, cu farurile late, mă ducea cu gândul la Ford-ul Sierra 2.3 D al unui unchi, despre care nu prea auzisem lucruri bune.
A trebuit să treacă ani, să mă maturizez și să văd mii de alte mașini ca să realizez adevărul: designul lui Espero era de departe cel mai curat, cel mai modern și de bun gust din tot ce oferea Daewoo la acea vreme.
În timp ce Cielo era, în esență, o încropeală reușită – un facelift profund aplicat pe caroseria vechiului Opel Kadett E – Espero era cu totul altceva: rezultatul unei colaborări fascinante între Daewoo și celebra casă italiană de design Bertone, marcând un punct de cotitură în istoria producătorului coreean.
Totul a început în 1986, când Daewoo a apelat la expertiza italienilor pentru a desena un sedan de clasă medie-mare. Coreenii își doreau o mașină care nu doar să iasă din convențional, ci să definească și o nouă direcție industrială pentru companie.
Bertone le-a prezentat șefilor Daewoo mai multe schițe, printre care se afla un design propus inițial pentru viitorul Citroën Xantia, dar refuzat de francezi (care îl consideraseră prea „cuminte” și lipsit de extravaganța mărcii lor). Coreenii au văzut însă potențial în această propunere și au ales-o ca punct de plecare pentru ceea ce avea să devină Espero.
Cu fundația vizuală deja stabilită, Bertone a început să modernizeze și să rafineze liniile, în timp ce centrul de cercetare și dezvoltare Daewoo din Coreea s-a ocupat de ingineria din spatele caroseriei.
Din păcate, pe sub elegantele haine italienești, coreenii au ascuns o mecanică deja învechită. Baza tehnică aleasă a fost platforma GM J-Car cu tracțiune față, adică arhitectura folosită încă din 1981 pentru Opel Ascona C. Dimensiunile au fost însă revizuite, ampatamentul fiind extins pentru un spațiu interior mai generos. Sistemele de direcție, frânare și componentele trenului de rulare au fost preluate și adaptate din imensa bancă de organe GM, iar gama de motorizări a fost asigurată de seriile GM Family I (de 1,5 litri, DOHC) și GM Family II (de 1,8 și 2,0 litri, SOHC).
Dezvoltarea modelului a durat patru ani. Acesta a păstrat silueta clasică în trei volume, cu suprafețe vitrate generoase și o aerodinamică de excepție – Cd = 0,29, o valoare impresionantă pentru acea vreme.
Așadar, în primăvara lui 1990, mașina era gata de producție, reprezentând o fuziune între finețea designului italian și robustețea ingineriei GM. Până și numele ales a fost unul cu greutate: Espero, care în spaniolă înseamnă „sper” și „(te) aștept”. Un nume care simboliza perfect aspirațiile și așteptările companiei de a deveni un jucător important − în special pe piețele emergente precum România, unde Daewoo avea să intre în forță câțiva ani mai târziu.
Daewoo a făcut istorie în România la jumătatea anilor ’90, odată cu formarea societății mixte Rodae și preluarea fostei fabrici Oltcit de la Craiova. Deși Cielo a monopolizat rapid vânzările, Espero a fost, de fapt, prima mașină ieșită de pe linia de asamblare din Bănie, la finele anului 1995.
Inițial, pentru a crea rapid notorietate, primele loturi de Espero (la fel ca Cielo) au fost importate direct din Coreea de Sud. Apoi s-a trecut la asamblarea în regim CKD (kituri trimise din Asia și asamblate la noi). Pe străzi, Espero a devenit instantaneu un simbol de statut. Era mașina directorilor, a parlamentarilor, a patronilor de succes din acei ani de tranziție sălbatică.
La fel cum s-a întâmplat și în cazul celorlalte modele Daewoo importate în 1995, apariția lui Espero în peisajul auto autohton a fost un șoc tehnologic și cultural. Chiar dacă trenul de rulare și direcția trădau platforma învechită – așa cum remarcau jurnaliștii auto vestici ai vremii, care îl considerau un „bătrân Opel deghizat” – pentru piața din România, Espero era un salt colosal. Eugen Ionescu-Cristea, legendarul campion de raliuri, declara în 1998 că Espero avea „un comportament neutru în viraje, fiind foarte stabil și ușor de controlat”. În plus, suspensia moale absorbea admirabil craterele care se găseau pe toate șoselele României în acei ani.
Dotările care i-au vrăjit pe români
La începutul anului 1996, Nova R523, cel mai nou model Dacia, oferea dotări de confort precum bricheta, luneta cu dezaburire sau torpedoul iluminat. Etanșeitatea habitaclului era opțională, multe dintre mașini având mochetele ude după o ploaie mai zdravănă.
În acest context, iată ce oferea un Daewoo Espero din același an:
- Aer condiționat (standard la CD și CDXi, opțional pe GLXi);
- Geamuri electrice (toate patru);
- Închidere centralizată;
- Servodirecție;
- Portbagaj cu deschidere din interior;
- Oglinzi reglabile electric;
- Radio-casetofon modern sau chiar CD-player pe vârful de gamă;
- ABS (opțional);
- Transmisie automată (opțional).
Cât costa „luxul coreean” în România?
Prețurile pentru un Espero în perioada ’96-’97 variau în funcție de echipare, pornind undeva de pe la 11.000 $ pentru varianta de bază și trecând de 15.000 $ pentru versiunea de 1.8 litri complet echipată. La acea vreme, salariul mediu net abia se apropia de 100 de dolari. Espero costa cât un apartament și se poziționa ca un concurent direct, dar mai ieftin și mai bine echipat, pentru mașini precum Renault Laguna, Ford Mondeo sau Volkswagen Passat de la acea vreme.
În toamna anului 1997, reprezentanții Daewoo Automobile România anunțau, într-un comunicat pentru Mediafax, o schimbare de generații. Fabrica de la Craiova se pregătea de lansarea modelelor Lanos, Nubira și înlocuitorul lui Tico (care avea să se numească Matiz).
Espero a fost scos treptat din producție, lăsând loc noii Nubira, o mașină proiectată cu adevărat de Daewoo, cu un design semnat I.DE.A Institute și platformă proprie. Ultimele exemplare s-au vândut până la finalul anului 1998, când un model de top avea un preț promoțional de 15.400 $.
Se mai găsesc piese pentru Espero?
Modelele din primii ani de comercializare în România, 1995-1996, au împlinit vârsta la care pot deveni vehicule istorice. Există deja exemplare în stare excelentă de conservare, cu kilometri puțini, care au fost atestate și fac senzație la evenimentele Retromobil.
Vestea bună este că încă se mai găsesc piese. Astfel, cine are în plan o revizie poate arunca un ochi pe Automobilus.ro, unde pentru Espero este disponibilă o gamă largă de repere − de la filtre, curele, plăcuțe și alte consumabile, până la piese pentru trenul de rulare, suspensie, direcție și, bineînțeles, grup motopropulsor și organe de transmisie.
Acum a venit rândul vostru. Voi ce amintiri sau percepții aveți legate de Daewoo Espero? A fost „nava spațială” cu care mergea directorul de la societatea unde lucrau părinții sau poate chiar prima „mașină străină” din familie? Lăsați-mi poveștile voastre în secțiunea de comentarii – sunt convins că mulți dintre voi aveți niște amintiri fabuloase cu acest model!
Iar dacă apreciați acest acest articol, nu uitați să-i dați un share. Mulțumesc!