Păreri despre mașinile pe care le conduc. Sau la care visez. Sau pe care le conduc, iar apoi rămân să visez.
Dacă ai trăit în România anilor ’90 sau 2000, este practic imposibil să nu te fi intersectat cu această mașinărie artizanală. Sigur te-a șocat prin zgomotul său asurzitor (acel bubuit ritmic) și prin norul dens de fum negru pe care îl lăsa în urmă. Te-a înfiorat, cu siguranță, cureaua de transmisie lungă, complet neprotejată, care flutura periculos pe lângă ocupanți, părând gata să-i decapiteze în orice clipă. Și mai mult ca sigur te-a surprins viteza irațională cu care rula ceva ce aducea mai degrabă a căruță decât a automobil. Ei bine, dacă te-ai întrebat ce era acea arătare mecanică, acest carusel îți va da răspunsul.
Acea creație demnă de platourile de filmare ale seriei Mad Max poartă o mulțime de nume, pentru că fiecare regiune a țării i-a lipit propria poreclă. Cel mai banal și mai răspândit nume al său rămâne, simplu, „motor de tăiat lemne”. De altfel, exact sub această denumire îl poți găsi și astăzi pe OLX, unde câteva exemplare supraviețuitoare sunt scoase la vânzare pentru prețuri cuprinse între 5.000 și 10.000 de lei.
Așadar, motor de tăiat lemne. Sau „TeNeu”, prescurtarea directă a propulsorului care îl pune în mișcare. Însă, de departe, cea mai savuroasă denumire este cea folosită cu precădere în zona Moldovei: „bufuteu”. O poreclă pur onomatopeică, inspirată exact de felul în care sună acest motor cu un singur cilindru imens când trage din greu: „buf-buf-buf-buf”.
Aceste relicve ale trecutului sunt, în esență, ferăstraie circulare mobile, dar felul în care sunt asamblate le transformă în adevărați „Frankenstein” mecanici. Fiecare utilaj este unic, fiind construit de regulă pe șasiuri auto vechi, recuperate de la modele autohtone precum ARO sau IMS. Alteori, baza este un șasiu complet improvizat din profile metalice grele, pe care sunt montate de-a valma organe de la diverse alte vehicule: transmisii și punți de ARO, IMS, autoutilitare TV sau chiar de la remorci de tractor. Pentru deplasare, se folosesc roți de la orice fel de vehicul s-a găsit mai ușor prin dezmembrări, adesea încălțate cu anvelope uzate până la pânză.
Inima unui astfel de monstru mecanic este motorul staționar TN, de obicei într-una din versiunile de 10, 12 sau 15 CP. Inițialele vin de la fosta platformă industrială Timpuri Noi din București. Cât despre conceptul acestor propulsoare diesel, el își are originile în Al Doilea Război Mondial, când armata germană le folosea pentru a acționa pompe de apă, compresoare sau generatoare, designul fiind ulterior copiat și adaptat de industria românească.
Cu o arhitectură concepută în urmă cu mai bine de opt decenii, TN-urile sunt propulsoare monocilindrice, în patru timpi, cu aprindere prin compresie, de o simplitate extremă. Un detaliu tehnic de-a dreptul fascinant este sistemul de răcire prin vaporizare: în locul unui sistem de răcire tradițional, cu pompă de apă și radiator, motorul poartă deasupra un fel de „cazan” deschis. În sarcină, apa din interior fierbe și se evaporă constant, așa că operatorul utilajului (sau unul dintre ajutoarele sale) trebuie pur și simplu să completeze nivelul turnând apă rece dintr-o simplă găleată.
Secretul eficienței acestor motoare nu constă în turație – care este de fapt foarte mică – ci în cuplul uriaș. Ambielajul dispune de volante imense montate de o parte și de alta a blocului motor, care înmagazinează o energie cinetică fabuloasă. Atunci când pânza imensă a circularului lovește un nod masiv de stejar, motorul TN abia dacă tușește, scoate un pufăit gros de fum negru, dar nu se oprește niciodată. Această forță brută este transmisă mai departe prin curele lungi. Una pune în mișcare pânza tăietoare, în timp ce alta este folosită uneori pentru a asigura tracțiunea la roți.
Operarea unui bufuteu sfidează însă orice normă modernă de siguranță. Punerea curelelor pe fulii se face adesea în timpul funcționării motorului, cu ajutorul unei simple bucăți de lemn. Pornirea clasică se realizează cu greu, la manivelă, ajutată de o făclie ținută în galeria de admisie (deși unii mecanici au inovat adăugând bujii incandescente pentru a ușura procesul). Mai mult, sensibilitățile mecanice nu lipsesc: un simplu joc la biela arborelui cotit sau slăbirea unor șuruburi poate duce într-o clipită la distrugerea completă a motorului.
Viața de pe urma acestor utilaje înseamnă o muncă brută, grea, trăită în praf și zgomot asurzitor, tăietorii de lemne mergând din poartă în poartă pentru a prinde lucrări înainte de venirea iernii. În mod paradoxal, bufuteul reflectă perfect adaptarea istorică a est-europeanului la lipsuri: la fel cum maghiarii își asamblau faimoasele „csettegő” pentru că nu aveau acces la tractoare private, românii și-au construit din fier vechi propriile mașinării de supraviețuire.
Astăzi, trăim cu senzația că am lăsat toate acestea în urmă. Ne mândrim cu o Românie aliniată la normele europene, discutăm aprins despre noi autostrăzi, despre legi anti-poluare și trăim cu iluzia că am recuperat complet decalajul față de Vest. Suntem atât de prinși în bula noastră urbană, încât ne credem, în sfârșit, cu adevărat evoluați. Uitând că, la doar o aruncătură de băț, ziua de mâine depinde de un motor din Al Doilea Război Mondial.
Asta până într-o zi când, ieșind din parcarea unui hipermarket la volanul unei mașini hibride sau electrice, te trezești față în față cu un bufuteu. Îl privești șocat cum pufăie nori groși de fum ca o locomotivă cu aburi, înaintând cu roțile lui strâmbe care par să cadă în orice moment și cureaua care flutură impasibilă printre SUV-uri de zeci de mii de euro. Este o trezire bruscă la realitate, un mic scurtcircuit vizual care ne amintește că cele două Românii încă merg în paralel și că, de fapt, nu suntem chiar atât de departe de trecut pe cât ne-ar plăcea să credem.
Aceste utilaje brute, zgomotoase și afumate deservesc o meserie aflată clar pe cale de dispariție, dar refuză deocamdată să fie înghițite complet de istorie. Așa că, privind retrospectiv la această relicvă mecanică a României, întrebarea de final nu este dacă știți ce e, ci mai degrabă: voi când ați auzit și văzut ultima oară un bufuteu trecând pe stradă?
În încheiere, vreau să le mulțumesc celor de la Automobilus că au ales să susțină aceste articole. Chiar dacă pe site-ul lor nu veți vedea bufuteul listat la mărci sau modele, din portofoliul lor uriaș de repere cu siguranță se găsesc piese și consumabile compatibile cu acesta. Iar dacă v-a plăcut ce ați citit aici, distribuiți articolul și dați-mi un follow pe rețelele sociale. Mulțumesc!
