Automobilele, aceste vehicule propulsate de un motor cu ardere internă (ICE) și conduse de un șofer, au fost până recent programate să moară în 2035. Conceptual, acestea vor împlini 150 de ani în acel moment. Și chiar dacă interzicerea totală a comercializării de mașini noi cu motoare termice a fost momentan amânată, un lucru rămâne sigur: zilele le sunt numărate. Nu pentru că tehnologia în sine nu mai este viabilă, ci pentru că aceasta este direcția în care se schimbă lumea. Politica guvernelor și a companiilor este să le înlocuiască cu vehicule electrice (EV), care, la rândul lor, vor fi înlocuite de AV-uri, vehicule semi sau complet autonome. Nu mult după aceea, „orașele inteligente” vor controla traficul urban și suburban, iar „autostrăzile inteligente” vor controla restul.
S-ar putea ca aceste noi vehicule să fie cunoscute tot sub numele de mașini. Dar, dincolo de asemănările evidente, cum ar fi roțile și caroseria, vor fi ceva cu totul diferit. Electricele nu au nevoie de cutie de viteze – doar asta și tot transformă complet experiența condusului, indiferent dacă ești obișnuit cu transmisia automată sau manuală. Oricum, acestea sunt doar un pas pe drumul către vehiculele autonome, în care abilitățile șoferului devin din ce în ce mai redundante și, în cele din urmă, complet irelevante. AV-urile vor fi încă un pas către acele transportoare pe care nimeni nu le-ar mai putea numi cu adevărat „mașini“ – niște sufragerii sau birouri mobile, ori chiar, potrivit designerilor de la IKEA, cafenele sau hoteluri pe roți. Lumea creată de mașini, mașinile pe care le-am cunoscut, le-am iubit și le-am urât, mașinile care ne-au stârnit sentimentele și simțurile, care ne-au oferit forme de libertate de neimaginat până atunci, se sfârșește.
În scurta lor ascensiune, mașinile au dominat absolut fiecare aspect al vieții publice și private – de la probleme de mediu, precum încălzirea globală și poluarea aerului pe care îl respirăm, la politică, prin puterea bogăției lor industriale și prin transformarea societăților și a vieților noastre, ocupând, în cele din urmă, vârful societății de consum ca obiecte supreme ale dorinței. De asemenea, au schimbat pentru totdeauna felul în care înțelegem spațiul, timpul și natura.
Mașina cu motor cu ardere internă este produsul care definește era industrială începută la debutul secolului al XVIII-lea. Să conduci una înseamnă să fii conectat la oțel și petrol, la cauciuc, plastic și sticlă, într-un fabulos balet electromecanic de scântei, pistoane, roți dințate și arcuri, toate orchestrate de mișcările mâinilor și picioarelor șoferului. Fabrici gigantice, cu mii de muncitori, au construit la scară largă aceste vehicule încă de când Henry Ford a deschis uzina Highland Park din Detroit, în 1910. Automobilele sunt, după cum spunea teoreticianul în management Peter Drucker, „o industrie a tuturor industriilor“.
Se spune adesea despre diverse tehnologii – computerul personal, telefonul mobil, scărița de șa, avionul, containerele de marfă – că au schimbat lumea. Dar niciuna dintre ele nu a pătruns atât de puternic, atât de nemilos în viața și în peisajul planetei noastre, precum a făcut-o automobilul. Mașinile au reproiectat orașele și au cucerit mediul rural, brăzdând peisajul cu o rețea de drumuri, benzinării, parcări, fast-food-uri, mall-uri și moteluri. Au refăcut industrii și au globalizat economii. Au transformat ceea ce odată erau călătorii istovitoare pe jos sau călare, în plimbări aproape lipsite de efort, cu aer condiționat, pe drumuri netede și asfaltate. Cu ajutorul mașinilor, oamenii au supus sălbăticia care a fost letală cândva și au transformat-o într-o simplă „atracție“.
Pe drumurile lumii există 1,65 miliarde de vehicule – inclusiv autobuze și camioane. Străbat pământurile rurale pe care le-au acaparat, umplu străzile orașelor, condamnând pietonii la o fâșie îngustă de trotuar alocată mersului pe jos. Miile de tone de metal, combustibil și gaze de eșapament care ocupă drumul trec acum aproape neobservate. Această uluitoare anexare a spațiului urban a devenit o normalitate – a devenit, la fel ca pământul, cerul sau aerul, o condiție a existenței noastre. Poate de aceea oamenii spun rareori că mașinile au schimbat lumea; ar fi ca și cum ai spune că oxigenul a schimbat lumea sau ca și cum ai cere părerea unui pește despre apă. Sau poate ar fi mai exact să spunem că mașinile au creat această lume, cea în care trăim noi acum.
Mașinile i-au reconfigurat și pe oameni. Sunt protezele supreme, extinzând capacitățile umane pe dimensiuni fizice și mentale. Ne permit să ne mișcăm cu o viteză de neimaginat până acum, cu o libertate fără precedent, și să o facem dintr-un cocon de oțel plin de confort sofisticat. Mașinile ne scot în lume, menținându-ne, în același timp, singurătatea. Înlocuind hărțile și oferindu-ne pur și simplu numele locurilor și numerele drumurilor, sistemele de navigație prin satelit ne-au eliberat de povara de a ști unde ne aflăm. Așezându-ne într-o cutie închisă, mașinile ne-au eliberat de povara celorlalți. Mașina, spre deosebire de cal, de trăsură sau chiar de tren, este o lume în sine, o zonă complet sigilată fizic și psihologic. De aceea poate fi considerată „unul dintre ultimele redute ale libertății“ de care încă ne mai putem bucura astăzi.
În această zonă liberă suntem scutiți de conformitatea cerută de ochii și judecata celorlalți. Cel puțin înainte de era telefoanelor mobile, șoferul singuratic în drum de muncă era cuprins de o pace specială − tocmai pentru că nu avea nimic altceva de făcut decât să conducă. Singuri în protezele lor auto, oamenii găsesc o împlinire care le este refuzată în altă parte.
Apoi, mai este bucuria pură a condusului. Cercetătorii care studiază fericirea umană au fost surprinși să descopere că oamenii obțin o plăcere enormă din condus. Acest lucru se reflectă în deliciile tactile, senzoriale și dinamice, celebrate în numeroasele reclame auto contemporane. Dincolo de asta, există fiorul vitezei, al controlului, senzația amețitoare de conexiune cu drumul, cu treptele de viteză, cu anvelopele, ambreiajul, motorul, și acea combinație de agresiune și cooperare cu ceilalți șoferi. Exaltarea riscurilor asumate și evitate, a bicicliștilor, a vitezomanilor sau a teribiliștilor depășiți, joaca de-a șoarecele și pisica cu legea la limitele de viteză sau la semafoarele pe galben, satisfacția virajelor luate perfect.
Această libertate interioară este egalată de libertatea exterioară oferită de mașină. Libertatea a fost punctul forte de vânzare al primelor mașini: libertatea de a hoinări, de a-ți face propriul drum în, așa cum spunea Henry Ford, „marile spații deschise ale lui Dumnezeu”. Înainte de mașină, oamenii erau limitați la plimbări lente și extenuante dinspre casele lor sau în orașele pline de balegă de cal și boli. Mașina nu a fost doar o eliberare pentru om, ci, prin substituirea calului, a fost (cel puțin la început) și o îmbunătățire pentru mediu. Este o formă de libertate care, la rândul ei, a fost ridicată la rang de libertate politică și socială mai generalizată: dreptul de a merge sau de a fi oriunde, de a te mișca, de a conduce. „Condu liber sau mori“ (Drive Free or Die) este sloganul celor de la jalopnik.com. O idee care la prima vedere pare abstractă și filosofică, dar cu care majoritatea dintre noi trăim zilnic: „a conduce“ este, în fond, sinonim cu „a trăi“.
Bucurați-vă de condus. Cât se mai poate. Și povestiți-mi aici cea mai frumoasă amintire pe care o aveți de la volanul unui automobil.
