Cine au fost primii? Constructorii, care au crescut constant puterea motoarelor de-a lungul ultimelor decenii în absolut toate segmentele? Sau clienții, care au cerut mereu mai mult? Probabil că adevărul este undeva la mijloc. Cert e că valorile continuă să crească, iar lumea pare că nu se mai satură. Avem SUV-uri compacte de peste 200 CP, berline de familie cu 150 CP, hot hatch-uri cu peste 300 CP, iar când vine vorba de supercaruri, limita e cerul. Și nici n-am adus vorba de electrificare, pentru că acolo se pare că vom ajunge foarte curând la mașini de familie cu 300-500 CP. Serios, chiar avem nevoie de toate aceste excese.
Una dintre cele mai frecvente justificări ale specialiștilor la bătut în taste este că nevoia de putere este, de fapt, o măsură de siguranță. Da, ai citit bine: mașinile puternice sunt dorite pentru că sunt mai sigure. Nu, nu prin protecția pe care o oferă ocupanților în caz de accident, ci prin faptul că forța motorului le-ar permite șoferilor să evite și chiar să iasă mai ușor din situațiile periculoase. Cel mai des întâlnit exemplu este cel al depășirilor, unde o mașină puternică poate efectua manevra mai rapid, stând mai puțin timp pe contrasens și, implicit, expunându-i mai puțin pe ocupanți la o situație periculoasă. Ha! Hahaha. Mă întorc imediat, mă duc să mai râd puțin.
Evident, puterea mașinii nu are nicio legătură cu siguranța. Nu am să merg nici într-acolo încât să zic că un motor puternic instigă la un condus periculos, pentru că și asta este o prostie. Nu, totul ține de șofer, de reperele morale și legale pe care le are acesta. Aici nu este vorba nici măcar de aptitudinile ce țin de șofat, ci pur și simplu de instinctele de conservare ale fiecăruia, de respectul pentru ceilalți participanți la trafic și, în cele din urmă, de respectul de sine. Pentru că toți merge în aceeași direcție, iar faptul că unii forțează mai mult este o lipsă de bun simț și de multe alte calități.
Am început să scriu aceste lucruri pentru că săptămâna pentru că tocmai am făcut recent o plimbare de 1700 de kilometri prin țară, în cadrul unui proiect de promovare turistică trasfrontalieră a uneia dintre cele mai frumoase regiuni ale României: Maramureșul. Da, locul acela unde se agață harta-n cui și ce care ar trebuie să o viziteze orice român, măcar o dată în viață. Pentru că poate și alte zone din țară au tradiții, însă nicăieri nu-s mai vii și mai bine păstrate ca în Maramureș. Evident, drumul până acolo nu-i ușor, mai ales dacă vii de departe. Din București sunt cam 600 km până în acele locuri, dintre care mult prea puțini sunt parcurși pe autostrăzi. Am întâlnit și porțiuni cu drumuri în lucru, semafoare, cozi de zeci de kilometri și am traversat, pe lângă munții bine-cunoscuți și alte declivități din țară, niște munți formați din propriile frustrări. Pentru că da, un drum care poate fi parcurs în 5-6 ore pe o infrastructură rutieră modernă, europeană, ajunge să fie un parcurs de 10-12 ore în România.
Așa că pentru acest drum, am ales un Duster. Cu motorizare de 1,0 litri, dotată cu instalație GPL de fabrică. Știu, veți spune că sunt zgârcit. Și nu neg, pentru că am avut și porțiuni de drum unde mașina a consumat în medie sunt 7,0 l/100 km, mergând pe gaz. Așa că da, transportul a fost foarte ieftin. Iar implementarea alimentării cu GPL este o reușită a celor de la Dacia, pentru că cei 100 CP se simt la fel de puternici și pe gaz. Nu încerc să spun că Dusterul 1.0 Eco-G este o mașină sprintenă. Probabil că încărcată cu cinci pasageri și bagaje, va accelera destul de greoi. Însă pe drumul lung pe care l-am făcut, cu drumurile pe care le avem și cu numeroase porțiuni foarte aglomerate, nu am simțit vreo clipă că aș fi fost mai sprinten cu o mașină mai puternică. Iar când asfaltul mi-a oferit surprize, căscând un crater de sub roțile mașinii din față, n-am simțit nicio teamă. Pentru că Dusterul înghite orice. Chiar și comentariile răutăcioase ale detractorilor.
