Există multe povești în industria auto despre mașini care au fost realizate fără limite de buget. Doar că au trecut cam mulți ani de-atunci, iar discuțiile recente sunt mai mult despre bani decât despre inginerie. Sau poate am ajuns deja la vârsta la care îmi vine să zic „înainte era mai bine”.
Se întâmpla în 1989. Toyota Celsior, destinată să plece în lume ca prima navă amiral pentru nou creata marcă Lexus sub numele de LS400, a atins o viteză de croazieră de 120 km/h, cu un nivel de sunet în habitaluc de 63 db. Cam ca un birou gol în care zumzăie câteva PC-uri.
Vorbim de lucruri întâmplate cu 34 de ani în urmă. Iar Toyota a reușit acest lucru fără sisteme de anulare digitală a zgomotului și fără înglobarea unor materiale avansate de amortizare a sunetului în structurile caroseriei. În schimb, japonezii au făcut asta realizând peste 500 de prototipuri diferite de curele de distribuție, dar și prin faptul că ingineri de la Yamaha au trecut prin camere acustice fiecare secțiune a motorului, de la admisie, până la sistemul de evacuare, parcurgând aceleași procese ca și în cazul instrumentelor muzicale. Producătorul de cutii de viteze Aisin a fost însărcinat să inventeze și să înregistreze 33 de brevete noi pentru a reduce zgomotul mecanic în transmisie și în angrenajele diferențialelor, lagăre sau frâne.
Bridgestone a proiectat un set de anvelope nou-nouțe pentru a face același lucru. A fost necesară o analiză aerodinamică pentru fiecare curbură, colț sau gol al caroseriei, cu operațiuni mult mai costisitoare decât cele realizate pentru mașinile de Formula 1. Nu în ultimul rând, a fost realizat un design complet nou al sistemului de suspensie pneumatică, totul pentru a absorbi cât mai mult din zgomotul de rulare. Nou-nouț, motorul lui LS400 mergea la ralanti atât de silențios încât Toyota a trebuit să instaleze un sistem care să prevină antrenarea electromotorului când propulsorul era pornit, deoarece noii proprietari nu îl auzeau la ralanti și încercau să „dea la cheie”.
Cam în același an, Rolls Royce Silver Spur, Cadillac Fleetwood sau Mercedes-Benz S500 W140, cu geamuri duble și mase proprii mult mai mari decât LS, au înregistrat niveluri de sunet de aproape două ori mai mari decât noul model Lexus. Și revenind în prezent, un Tesla Model S înregistrează 71 db la aceeași viteză – deși, ca să fim corecți, Tesla are un set de anvelope de înaltă performanță, care, pentru un plus de aderență, justifică într-o anumită măsură și un nivel de zgomot mai ridicat.
Nu vreau ca acest text să pară o odă adusă mașinilor japoneze. Pentru că și W140 a fost un apogeu în felul său pentru Mercedes. Sau E32 de la BMW, cu al său V12 care a zdruncinat dominația rivalilor din Stuttgart. Și britanicii au avut perioadele lor extraordinare înainte de dezastrul British Leyland. Italienii și francezii au revoluționat lumea auto în nenumărate rânduri. Iar toate acele momente extraordinare au în comun aceeași determinare, aceeași ambiție nebunească a unor ingineri de a depăși limitele, de a revoluționa industria și de a lansa un automobil mai bun decât oricare altul existent în acel moment pe planetă. Probabil că deja m-am dus în „nostalgii romanțate după vremuri pe care nu le-am trăit”, însă mi-aș dori să mai văd așa ceva în industria auto de astăzi. Un „no cost object approach”, un proiect dezvoltat doar pentru a demonstra ceva. Dar ceva bun, nu Tesla Cybertruck.